Eduard I al Angliei

Eduard I al Angliei (17 iunie 1239 - 7 iulie 1307) a domnit între anii 1272 şi 1307, suindu-se pe tronul Angliei pe 21 noiembrie 1272 după moartea tatălui său, regele Henric al III-lea

Eduard s-a născut la Palatul Westminster pe 17 iunie 1239. A fost căsătorit de două ori; prima soţie a fost Eleonora a Castiliei cu care a avut 16 copii iar moartea soţiei sale, în 1290 l-a afectat profund pe Eduard. Cu cea de-a doua soţie, Margareta a Franţei, fiica regelui Filip al III-lea al Franţei a avut 3 copii.

Reforme. Administraţia interioară

Bărbat semeţ, viguros, bine făcut, cu coapse lungi şi puternice de călăreţ, plăcerile sale favorite erau vânătoarea şi turnirul. Se făleşte că respectă cu toată rigoarea codul perfectului vasal faţă de regele Franţei, suzeranul său pentru Gasconia. Îi prestează omagiul datorat şi ascultă, supus, hotărârile suzeranului său. Deviza lui este: "Keep troth...Pactum serva...Respectă-ţi cuvântul dat". I se întâmplă, desigur, ca după ce şi-a dat cuvântul să-şi schimbe părerea; şi atunci se dovedeşte neîntercut de abil în forţarea textelor pentru ca să împace făgăduinţele cu dorinţele. "Vrea să fie legal –observa un contemporan de-al lui- , dar el declară legal tot ce-i convine".

Când a izbucnit revolta baronilor, a înţeles că a trecut timpul despotismului în Anglia şi că singurul mijloc de a consolida monarhia va fi de aici înainte sprijinirea ei pe noile clase în creştere. Irascibil, orgolios, încăpăţânat, uneori dur, dar muncitor, onest şi destul de raţional, cavalerul acesta este un om de stat. Sub domnia sa, limba engleză, care, începând din perioada cuceririi, circula pe ascuns în rândurile meseriaşilor apare iar la lumină. Instituţiile lui Eduart I prefigurează Anglia modernă. Legile sale exercită o influenţă durabilă asupra structurii sociale a ţării. Cu toată sincera sa pioşenie, Eduard va avea faţă de papă, încă de pe atunci, atitudinea unui şef de stat "naţional şi insular".

Relaţia cu Biserica

Mulţumită stăpânirii de sine a regelui, sub domnia sa nu au fost conflicte iremediabile cu biserica. Dar între puterea civilă şi puterea religioasă certurile au fost numeroase; niciodată însă n-au atins violenţa acelora dintre Wilhelm Rufus şi Anselm sau dintre Henric al II-lea şi Becket. Cea mai gravă ceartă s-a iscat atunci când Papa Bonifaciu al VIII-lea a interzis clerului, în 1296, prin bula Clericis laicos, să plătească impozit autorităţilor lumeşti. Eduard I a ordonat să se pună sechestru pe bunurile bisericeşti şi pe lâna călugărilor.

Eduard I şi celţii

După cum Eduard I este primul dintre Plantageneţi care poartă nume englezesc, tot astfel el este şi primul care încearcă să desăvârşească cucerirea Insulelor Britanice. A fost pregatit pentru această misiune încă din adolescenţă. În 1252 tatăl său, Henric al III-lea, îi dăduse Irlanda, comitatul de Chester, pământurile regelui din Ţara Galilor, insulele anglo-normande şi Gasconia. În zadar a încercat Eduard –pe vremea când nu era decât lordul Eduard şi comite de Chester- să impună galezilor cutumele engleze; ei se revoltaseră şi-l învinseră. Tânărul Eduard ieşi ruinat din acel război, dar făcuse cunoştinţă cu metodele de luptă ale galezilor, cunoscuse valoarea arcaşilor lor, înarmaţi cu arcuri lungi, de o forţă şi o pătrundere mult mai mari decât arcurile obişnuite, şi imposibilitatea de a folosi împotriva lor cavaleria feudală, pe care săgeţile lor o puneau pe fugă.

După ce a devenit rege, în 1277, a pregătit o expediţie în Ţara Galilor, pe care a condus-o el însuşi. În 1301 regele îi dădu fiului său Eduard, născut în Ţara Galilor şi crescut de o bonă galeză, titlul de Prinţ de Wales, devenit de atunci titulatura fiului cel mai vârstnic al regilor Angliei. Cu toate că din acel moment au fost introduse legile şi cutumele engleze, principatul rămase în afara regatului şi nu trimitea deputaţi în parlament. Abia în secolul al XVI-lea, Henric al VIII-lea făcu din Anglia şi Ţara Galilor un regat unic (Actul de unire: 1536).

Învingător al celţilor din Ţara Galilor, Eduard I nu reuşi să iasă victorios în lupta sa împotriva celţilor din Scoţia. După ce muri regele Scoţiei, nelasând ca urmaş decât o fetiţă care locuia în Norvegia, Eduard făcu o propunere foarte înţeleaptă: s-o ia în căsătorie fiul său, ceea ce ar fi dus la unirea celor două regate. Ideea părea a fi acceptată de cea mai mare parte a scoţienilor şi Eduard trimise o corabie în Norvegia ca s-o aducă pe prinţesă. Pentru a o distra pe "fata din Norvegia" în timpul călătoriei pe mare, se pregătiseră pe navă alune, ghimbir, smochine, turtă dulce, dar gingaşa copilă, neputând suporta grelele condiţii ale trecerii mării, muri pe drum şi marii seniori scoţieni începură de îndată să-şi dispute coroana.

Eduart, ales ca arbitru, atribui regatul lui John Balliol, care fu incoronat la Scone sş ceru noului rege să-l recunoască drept suzeran. Scoţienii crezuseră că o asemenea suzeranitate va rămâne pur formală. Când Eduard anunţă că un impricinat a cărui cerere a fost respinsă de o curte scoţiană va putea în viitor face apel la tribunalele engleze, John Balliol intră în alianţă cu regele Franţei, adversar al lui Eduard din pricina Gasconiei. Eduard a intrat în Scoţia şi l-a făcut prizonier pe Balliol. Impuse Scoţiei acele legi engleze care-i erau dragi şi pe care le admira. Se izbi de o rezistenţă neaşteptată, nu din partea baronilor, ci a poporului scoţian, care, sub conducerea unui cavaler, William Wallace, se răsculă.

În 1305 Eduard se crezu stăpânul întregii ţări, în 1306 Robert Bruce răsculă din nou Scoţia şi fu încoronat la Scone. Regele Angliei era bătrân, infirm, dar jură, într-un straniu jurământ mistic, "înaintea Domnului şi a Lebedelor", să zdrobească revolta scoţienilor. Această ultimă campanie din Scoţia îi puse capăt vieţii. Pe patul de moarte, îşi luă ramas bun de la fiii săi. Le ceru ca 100 de cavaleri să-i ducă inima în Ţara Sfânta, să nu-i fie înmormântat trupul înainte de înfrângerea scoţienilor şi oasele sale să-i fie purtate în fruntea bătăliei, astfel ca, mort fiind, să-şi conducă armatele la victorie, ca şi în viaţă. El însuşi compuse inscripţia pe care dorea s-o vadă gravată pe mormântul său: Eduardus Primus Scotorum Malleus hic est. Pactum serva. (Aici zace Eduard întâiul, sfărâmitorul scoţienilor. Păstrează-ţi legământul.)

Naşteri în 1239 | Decese în 1307 | Casa de Anjou | Monarhia engleză

Gourt Home::Gourt :: Eduard I al Angliei

Reforme. Administraţia interioară

Relaţia cu Biserica

Eduard I şi celţii