În lingvistică, un cuvânt este unitatea fundamentală de comunicare a unui înţeles. El poate să fie compus din unul sau mai multe morfeme. În mod obişnuit, un cuvânt se compune dintr-o parte de bază, numită "rădăcină," la care se pot ataşa afixe. Cuvintele se combină în expresii, propoziţii şi fraze.

Definiţia precisă a termenului depinde de limba avută în vedere, iar limitele dintre cuvintele unui enunţ nu sunt întodeauna clare. Dacă de exemplu limbile care se scriu cu litere din alfabetul latin lasă spaţii între cuvinte, iar în alte limbi există simboluri delimitatoare speciale, există limbi scrise într-un şir continuu, fără nici o indicaţie de separare în cuvinte.

Cuvinte precum desen, desenul, desenele, desenului, derivate prin inflexionare nu se consideră a fi cuvinte diferite, ci numai varietăţi morfologice ale unuia şi aceluiaşi cuvânt. Acest concept se aplică şi în limbile aglutinative, şi dă naştere la cuvinte lungi, compuse din numeroase morfeme, care traduse în româneşte necesită mai multe cuvinte independente. De exemplu, în limba japoneză cuvîntul 行きたくなかった ikitakunakatta se compune din verbul 行く iku (a merge) la care se ataşează trei morfeme dependente, şi înseamnă "nu a vrut să meargă", dând în limba română o expresie de mai multe cuvinte.

Există mai multe metode de a găsi limitele între cuvinte:

• Pauza potenţială. Unui vorbitor i se cere să pronunţe o propoziţie lent, lăsând pauze. El va tinde să plaseze pauzele la limitele dintre cuvinte. Această metodă funcţionează în general bine, dar se poate întâmpla ca unele cuvinte polisilabice să fie despărţite în segmente care nu au un înţeles propriu.

• Indivizibilitate. Unui vorbitor i se cere să pronunţe o propoziţie şi apoi să spună aceeaşi propoziţie introducând cuvinte suplimentare în cât mai multe locuri. De exemplu, propoziţia "Locuiesc în acest sat de zece ani" poate să devină "Locuiesc cu ai mei în acest mic sat de zece sau unsprezece ani," unde cuvintele noi tind să fie introduse între cuvintele propoziţiei iniţiale. Această metodă se confruntă cu situaţiile în care, ca de exemplu în limba germană, cuvintele noi se introduc între părţi ale unui cuvânt.

• Forme libere minime. Acest concept defineşte cuvântul ca fiind cea mai mică unitate de vorbire care, izolată, poate comunica un înţeles. Totuşi, conform acestei definiţii, unele prepoziţii, articole etc., nu pot fi considerate cuvinte.

• Limite fonetice. În anumite limbi accentul sau armonia vocalică depind de limitele dintre cuvinte. Această regulă se poate însă aplica numai la aceste limbi, şi nici acolo sistematic.

• Unităţi semantice. Similar metodei bazate pe formele libere minime, această metodă desparte propoziţiile în părţile cele mai mici care au sens. Şi această regulă are limitele ei, mai ales în privinţa particulelor care au mai mult un rol morfologic decât semantic, sau în privinţa cuvintelor compuse.

Lingviştii aplică aceste reguli combinat pentru a delimita cuvintele unui enunţ. Chiar şi aşa, o definiţie precisă a termenului este greu de formulat.

Lingvistică

Дума | Paraula | Ord | Wort | Word (linguistics) | Vorto | Palabra | Sõna | واژه | Sana | Mot | מלה | Vocabulo | Vorto | Parola | 語 | Woord | Ord | Ord | Paraula | Wyraz | Palavra | Слово | Word | Slovo (lingvistika) | Beseda | Ord | Слово | װאָרט | 词语